Florin Andreescu: aprilie 2017

vineri, 28 aprilie 2017

joi, 27 aprilie 2017

miercuri, 26 aprilie 2017

marți, 25 aprilie 2017

Am petrecut o seara intreaga cu Andrei, cel care a stat patru ani de zile in coasta mea. Da, a fost colegul meu de clasa in timpul liceului si statea in banca din spatele meu. Asta se intampla la liceul Caragiale, cel adevarat, din Ploiesti, pentru ca aici a invatat marele dramaturg. Si Nichita!

Sigur i-a placut lui Andrei sa aiba in fata sa un asemena scut si sa se mai distreze pe la orele plicticoase. La finalul anilor '70, invatamintul suferea grav: se scosesera disciplinele umaniste si fusesera introduse discipline tehnice care nu aveau nicio legatura cu universul adolescentilor. Si colegul meu s-a distrat de minune, fiind astazi un eminent reprezentat al scolii romanesti de medicina, cu activitate dincolo de Atlantic.

L-am fotografiat cu o carte pe care i-am semnalat-o anul trecut si a dorit neaparat sa o aiba. Este o evocare despre un fotograf de mare succes pe vremea cand noi ne nasteam: Dan Er. Grigorescu Negropontes.

Mii de multumiri stimatei doamne Silvia Colfescu pentru aceasta aparitie editoriala, pentru frumoasa dedicatie din partea editorului si pentru nenumaratele sfaturi si indrumari profesionale primite inca din vremea cand ma gandeam sa demarez activitatile mele editoriale. Sarut mana, Doamna, si din partea mea, si a lui Andrei!

Nu cred ca fostul meu coleg a devenit pasionat de fotografie, nu prea are timp, dar il intereseaza orice marturie legata de familia generalului erou din Primul Razboi Mondial, Eremia Grigorescu.

Da, Andrei este descendent direct al generalului. Va dati seama ce mandru era cand profesorul de istorie din liceu ne preda faptele de vitejie ale romanilor din luptele de la Oituz, Marasti si Marasesti! Si alaturi de Andrei ne sporea si noua, colegilor, mandria fata de reprezentantii de seama ai neamului din care ne tragem!

duminică, 23 aprilie 2017

"Țărmul n-are sfârșit"

Vineri am fost destul de ocupat, dar gandul de a vedea filmul “Țărmul n-are sfârșit” de Mircea Saucan nu-mi dadea pace. Un film din 1962, catalogat astazi experimental, cu o soarta nefericita, pentru ca la vremea lui a fost interzis si dosit in arhiva, fara a avea sansa marelui ecran. Puteti zice ce vreti despre placerile mele cinefile, dar eu raman cu mandria descoperirii acestui film!

Despre regizorul plecat de ceva vreme de la noi si dintre noi am o amintire din copilarie. La o varsta destul de mica citeam revista de cinema a vremii si ma pasionau reportajele realizate la filmari. Mi s-a intiparit in memorie articolul despre realizarea unui nou film romanesc cu un nume destul de ciudat: “100 de lei”. Asa i-am retinut numele regizorului, pe care il tot intalneam pomenit prin articolele si cartile de specialitate. Filmul nu a mai aparut pe ecrane. In astfel de situatii, curiozitatea ta ca cinefil sporeste si faci tot posibilul pentru a viziona filmul!

Au trebuit sa treaca 40 de ani pentru a vedea trei dintre filmele regizorului Mircea Saucan: “Meandre” (1967), “100 de lei” (1973) și “Casa de pe strada noastra” (1957). Mai bine mai tarziu decat niciodata! Le gasiti pe youtube.

Ne intoarceam cu povestirea la ziua de vineri. Drumul spre Cinemateca Eforie prefer sa-l fac pe jos pentru a inlatura amorteala de peste zi. Pe drum, dau nas in nas cu o colega de care tocmai ma despartisem. O salut din nou cu prietenie. Peste o jumatate de ora o revad in sala de cinema si o salut iarasi. Habar nu aveam ca are asemenea gusturi cinefile...

Filmul m-a cucerit de la prima fotograma. Saucan e genul de regizor care ii face pe principalii colaboratori sa rezoneze la maximum. Limbajul cinematografic, modern si inovativ, surprinde astazi, cand filmele se fac dupa scheme predate din cartile de regie. Sunt cadre intregi care mi s-au intiparit in minte si vor sta acolo pentru multa vreme. Si nu e meritul memoriei mele, e meritul exclusiv al regizorului si artei sale. Arta cu A mare! Elementele ideologice fac parte discret din povestea universala, spusa intr-un mod atipic si ciudat, dar cu o mare putere de seductie.

Eroina filmului din 1962 este o doamna a muzicii usoare: Marina Voica. Prezenta dansei in sala a sporit misterul in jurul acestui film. Cu nonsalanta, a declarat ca nu-si mai aduce aminte decat ca trebuia sa se trezeasca la ora 3 dimineata. Concluzia ar fi ca filmele mari se fac cu sacrificii, iar timpul este cel mai bun critic al celei de-a saptea arte.

In noaptea ce a urmat nu puteam iesi din starea creata de film. Am intrebat-o electronic pe mai tanara mea colega ce parere are despre film. Un astfel de raspuns nu poate decat sa te bucure:

“ Da, a fost o surpriză colosală acest film, mai ales că habar nu aveam de Săucan, a fost genial. Mie mi se pare că a luat ideologia peste picior și a transformat-o în altceva.”

I-am recomandat imediat cele trei filme deja mentionate si cartea despre regizor realizata de Iulia Blaga si disponibila pe liternet.

P.S. O asemena curiozitate cinefila am mai avut cand am citit despre Serghei Paradjanov si cautam cu disperare sa-i vad filmele. Peste ani, aflandu-ma intr-o librarie specializata in filme din Paris, unde gaseai cam tot ce-ti doreste sufletul in materie de cinema mondial, am deliberat dupa minute intregi si am cumparat un cofret cu toate filme lui Paradjanov. Alaturarea celor doi regizori nu este intamplatoare si numai tinand cont de lupta pe care au dus-o cu cenzura!