luni, 30 iulie 2018

"O toamnă va veni cândva târziu"


sâmbătă, 28 iulie 2018

Luna - când nu te lasa să dormi


miercuri, 25 iulie 2018

Niște domni!


luni, 23 iulie 2018

Bucovina mea!


duminică, 22 iulie 2018


vineri, 20 iulie 2018


marți, 17 iulie 2018


luni, 16 iulie 2018

După luptă!

După o lupta există învingători și învinși. Nu sunt mare microbist, dar pentru mine ambele tabere au fost invingătoare, dar una dintre ele a plecat cu o cupă.















duminică, 15 iulie 2018

De ziua Frantei!






vineri, 13 iulie 2018

#south_africa


miercuri, 11 iulie 2018

Madagascar


luni, 9 iulie 2018


vineri, 6 iulie 2018

Aventuri in Maramuresul istoric


Astazi postam “Aventuri in Maramuresul istoric!”

Roxana, prietena unei bune prietene de-ale mele, a dorit sa viziteze Maramuresul. Fusese ultima data acolo in anii '80! Eu nu o cunosc, dar stiu ca este o constanta cumparatoare a albumelor mele. Aventurile recente din Maramures au fost trimise prietenei comune, care imediat mi le-a impartasit! Dupa ce am savurat textul, am cerut dreptul de publicare, pentru ca stiu ca sunt multi maramureseni printre prietenii mei, iarcuriozitatea de a sti cum sunt perceputidin afara este mare. Asa ca haideti sa ascultam o opinie sincera a unui turist in Maramures!


"Draga mea,

M-ai umplut de invidie cu expozitia Tissot si, implicit, cu calatoria la Londra. Urit sentiment, invidia asta; asa ca am asteptat sa-mi treaca ca sa-ti spun cum fu in Maramu'. Rareori mi-am cautat atita cuvintele, probabil pentru ca am pornit cu ceva ce iarasi fac rareori: mi-am pregatit un sac mare pentru pomul laudat. Rezultatul - cel clasic, dezamagire. Si de teama ca o sa ma certi ca nu am rezonat cu frumusetea unica a Maramuresului, locul descalecatului (nu-ti suna cam “imperialist” modul asta de constituire a identitatii noastre, prin descalecare?)

Toate cunostintele mele despre Maramures se limitau la ceea ce vedeam acum juma' de secol intre un tren si citeva autobuze delabrate, indreptindu-ne spre satele de la poalele Rodnei, m-tilor Gutii etc.

Am plecat deci spre Baia Mare impreuna cu vreo 20 de colegi de an ai lui Mihai. Un bun antrenament pentru calatoria cu Transsiberianul: dureaza 12 ore (ca la Budapesta, intr-o tara straina; sau nu??!!), fiindca avionul nu poate ateriza acolo, de vreo trei ani (reparatii), si nici aproape, la Satu Mare, ca-n weekend nu sunt zboruri (lumea merge la biserica, nu la aeroport, vezi bine) si nici nu sunt legaturi auto pe distanta enorma de 50 km. Pe teritoriul Romaniei nu poti dormi de trancanituri si smucituri, lucru recunoscut si de cei mai putin sclifositi ca mine, iar pe teritoriu strain nu am fost decit din pdv comunicatii - de la Sighetu Marmatiei vorbesti in regim extracomunitar, via Ucraina, un fleac de 2 euro.

Micul grup de fantome incercanate a fost primit pe peronul garii cu... cozonac si sare+horinca de o familie grozava care a organizat actiunea in plan local. Aceasta a constat in doua parti: umblatul cu microbuzul pe la obiective si chiolhanuri apocaliptice la ore tirzii. Ambele au dus la suferinte pe termen lung.

Pentru simetrie, am refacut la intoarcere drumul zdruncinat si insomniac de 12 ore, incheiat apoteotic cu patul rupt sub prietenul lui Mihai (care are exact aceeasi carura ca el), dar peste nevasta-sa (fara vreo conotatie pasionala, insa) si promisiuni de revedere aruncate peste peroanele Garii de Nord la o ora cind nici lucratorii nu plecau inca spre serviciile lor.

Am colindat destul de mult in cele cinci zile, chiar daca am nimerit in anotimpul musonului, dar impresia a fost mereu aceeasi: natura este splendida, oamenii (citi mai sunt) foarte draguti si plini de umor. Atit. Maramuresul ala din albumele lui Andreescu, care aduce turisti curiosi in cautare de unicitate nu l-am vazut. Nu noi, nu acum. Satele si oraselele prin care am trecut sunt de un anonimat dezolant, si pot fi plasate oriunde in tara asta. Nu au personalitatea satelor sasesti pe care le recunosti cu o jumatate de ochi, nu au aerul ala special care deosebeste Scheii Brasovului de orice altceva. Cred ca exceptia (din pacate) o constituie satele recent urbanizate, gen Certeze, unice prin uritenie (sa vezi case stil Tudor sau mici Versailles-uri pe fatada carora se fugaresc nimfe si satiri in marime naturala, iar de pe laturi isi dau drumul in cap “putti” tembeli, aliniate la strada cu rigla, din care rareori iese fantomatic cite o baba ratacita, este urit - si in sine si prin inadecvare si prin lipsa elementului uman, truditor pe alte plaiuri). Si puzderia aproape sufocanta de manastiri in stilul consacrat. Nu inspira nimic crestinesc, ci o demonstratie desantata de acumulare si posesiune, fie si in numele Domnului: totul este prea mult (nici o manastire nu are o biserica si un corp de chili - intr-o incinta gasesti o puzderie de biserici cu diversi “proprietari” (la Birsana exista cite una pentru patriarch, pentru mitropilit, pentru pastorullocal, fiecare cu alta forma si alte brise-bise-uri; la Rohia, sunt vreo patru biserici in incinta, fiecare cu tonele ei de tabla de cupru, ca dranita nu mai merge, plus un viitor institut zis “ecumenic, de dimensiuni faraonice, si un stil bizar - asta-l face ecumenic, pesemne: structura cubista, contraforti vag gotici si - incununarea - un acoperis (cupru, of course) pe care luminatoarele tip ochi sibian alterneaza cu cele tip velux; oroare curata! si merita vazuta otetirea pioasa cu care ti se vorbeste despre monahul(jamaisparintele)Steinhardt, care aduce acolo cel putin jumatate dintre vizitatori), prea impodobit (Sapinta: in cimitir, in cele citeva zeci de ani de cind am fost eu, mormintele s-au aliniat ca-ntr-un cimitir militar, masuratecu sublerul, si impodobite dupa moda, de exemplu cadru de cca 1/2 m de marmura neagra cu candele de arama+cristal, strajuite de traditionala cruce sinilie cu cimiliturile care mie mi s-au parut mai degraba rautacioase si invidioase, dupa cum aspectul mi-a sugerat mereu un kitsch sanatos; intre timp si biserica a capatat dimensiuni coplesitoare, contraforti gotici - goticul mioritic, na! - si culori ametitoare si poleieli sclipitoare pe fiecare milimetru zidit, pe-afara si prin-nauntru)

In lungile drumuri n-am vazut nici macar o pensiune care sa merite sa-ti lasi acolo cel putin jumatate de salariu, desi e limpede ca Maramuresul exista eminamente pentru turisti. Pentru localnici, ma intreb daca chiar exista. Uite, alta chestie care m-a frapat: in gospodariile locuite (tot mai putine), casa este vizibil mai neglijata decit acareturile(grajd, finar, atelier), care mai mereu au o poarta masiva frumos cioplita).

Mi-a parut rau ca n-am avut timp sufficient sa vad orasele (Baia Mare, Sighet, Borsa), decit asa, “din avion” (vorba vine, in lipsa de aeroport), dar la o prima vedere mi s-au parut tot atit de anonime, pline de blocuri neingrijite, ca si riurile care nu se mai pot ascunde indaratul poluarii industriale, cu rare si neglijate cladiri ramase din Imperiu. M-a bucurat insa Muzeul Vida Geza, mic, dar interesant.

Bref (da, asta a fost o relatare minimala), o regie deficitara in decoruri excedentare, asa am perceput eu Maramuresul; probabil trebuie revenit in calm, desi ma intreb cind. Poate cind o zbura masina inaripata.


Ti-ajunge pe multe saptamini!

Te pupam, Mihai si cu mine"

joi, 5 iulie 2018

Madagascar



luni, 2 iulie 2018

Rapa Nui