„Însemnări dintr-o călătorie neterminată”

Joi, 18 iunie 2026, a avut loc la Biblioteca Județeană „Octavian Goga” din Cluj-Napoca lansarea cărții „Însemnări dintr-o călătorie neterminată”, scrisă de regretatul Petrică Mercea. Autorul lasă o mărturie despre anii copilăriei petrecuți în Cluj, perioada studenției și primul deceniu al activității sale profesionale în România anilor ’80. Cartea surprinde, de asemenea, experiența bursei postdoctorale la Universitatea din Cincinnati, în 1990, precum și stabilirea în Germania, țară în care și-a desăvârșit formarea profesională și s-a afirmat ca om de știință. Dincolo de faptele și întâmplările evocate, din paginile cărții răzbat efervescența unei personalități animate de numeroase pasiuni, modestia și noblețea sufletească ce l-au caracterizat pe Petrică Mercea de-a lungul vieții.

În spatele apariției acestei cărți se află dragostea și atașamentul profund al familiei față de autor. Soția și copiii lui Petrică Mercea și-au dorit ca aceste însemnări să fie publicate, considerând că experiențele, amintirile și reflecțiile sale merită să fie cunoscute de un public cât mai larg. Pentru că fotografia a rămas una dintre marile pasiuni ale lui Petrică Mercea, la lansare au fost prezentate imagini din vasta sa arhivă, de la printuri argentice dedicate oamenilor Munților Apuseni până la proiecții digitale realizate din colecția sa fotografică. Prieteni din copilărie și din studenție, colegi de la Institutul de Tehnologie Izotopică și Moleculară (ITIM) din Cluj-Napoca, precum și vechi prieteni din lumea fotografiei au evocat personalitatea lui Petrică Mercea, un om cultivat, generos, cu un caracter aparte. Numărul mare de participanți a confirmat interesul deosebit pentru acest eveniment încărcat de emoție, care va rămâne, cu siguranță, în memoria tuturor. Sunt convins că volumul va fi citit cu mult interes și recomandat mai departe prietenilor, oferind cititorilor ocazia de a descoperi destinul remarcabil al unui om care a realizat atât de multe într-un context istoric adesea complicat.

După furtună

Mai există oameni de calitate în România!

Încep cu concluzia: mai există oameni de calitate în România!

Dan Dinescu este un veteran al fotografiei românești. În curând va împlini 86 de ani și continuă să fotografieze cu aceeași frenezie cunoscută. Îmi telefonează și îmi comunică disperat că are probleme cu aparatul Olympus. Mă consideră un Minitehnicus care rezolvă orice problemă. Suntem buni prieteni, am străbătut împreună mii de kilometri, am discutat orice fel de subiect, mi-a împărtășit taine, l-am inițiat în lumea computerului, cu mulți ani în urmă. Cu el am fost, demult, să cumpăr primele haine ale bebelușului! Apare cu aparatul și observ că shutterul are probleme. Îl sun pe Bogdan de la Olympus, îi trimit niște fotografii și îmi spune același lucru, dar și faptul că aparatul este prea vechi și că firma nu mai asigură suport. Duc aparatul la un service la care am relații și primesc același răspuns, după îndelungi încercări de a găsi pe undeva prin lume subansamblul stricat. Îl sun din nou pe Bogdan și îl rog să caute un aparat SH prin comunitatea Olympus. Mă uit și pe MPB, unde sunt destule corpuri SH în stare bună, dar, în opinia mea, multe sunt prea scumpe pentru un pensionar din RO. Ba chiar și pentru un pensionar occidental! Practic, eram într-un impas.

Peste vreo două zile primesc un telefon de la Bogdan. Optimist, îmi spune că a găsit un corp. E la Constanța, la domnul D., care dorește să i se plătească doar transportul. Cum, îl oferă gratis?, întreb eu nedumerit. Da! Îl sun pe domnul D., care îmi spune că este aparatul său de back-up, pe care nu-l mai folosește. În câteva zile primesc aparatul, în cutie, împreună cu o grămadă de acumulatori și alte accesorii. Mă joc un pic cu el și văd că funcționează impecabil și nu are urme de folosire. După câteva zile i l-am înmânat cu bucurie lui Dan Dinescu, l-am setat și i-am zis: Gata, la fotografiat acum! După vreo două săptămâni, Dan Dinescu îmi zice că s-a obișnuit cu aparatul, care merge foarte bine, și o să iasă prin oraș ca să-l pună la muncă! 

Uite că mai sunt și pensionari fericiți în România și, mai ales, oameni de mare onoare! Mulțumiri, domnule D.! Mulțumiri, Bogdan!

Fjord

Sâmbătă seara primeam mesaje scurte de la prieteni care mă anunțau că intră la filmul „Fjord”. Nici eu nu puteam lipsi de la un asemenea eveniment. L-am văzut în Sinaia, la cinema Carpați, în sala, cum altfel, „Ursul”! Fuseseră două săli programate și s-a mai suplimentat cu a treia sală, pentru că lumea tot solicita bilete. Public, nu tânăr, dar de bună calitate. Nimeni nu și-a deschis telefonul până nu a început genericul de final.

Filmul te ține bine în scaun și nu mi-am dat seama când au trecut cele două ore jumătate. Scenariul și dialogurile sunt foarte bine scrise. Cristian Mungiu a dovedit-o mereu: are scriitura în sânge. Scenaristica este ceva aparte, nu oricine poate. Asta o spun scriitorii de talent. Regizorul are știința de a transforma secvențele în veritabile tablouri wide care te încântă vizual, în vreme ce mesajele comunicate sunt veritabili pumni în plex. Sunt sigur că filmul va avea succes worldwide și, de ce nu, poate că va reuși să smulgă și Oscarul. Îi țin pumnii, pentru că filmul merită, iar cinematografia românească a dovedit că poate avea greutate în ciuda sărăciei în care se zbate. După vizionarea unui film special îmi doresc să-l revăd, pentru a continua analiza lui și nu mai caut cronici pentru a-mi limpezi gândurile. Și „Fjord” este un film special!

Două mici chestii adiacente:

1. Mă amuz mereu când sfaturile de parenting vin de la persoane care nu au copii! A fi părinte e o experiență unică! Dincolo de bucuria apariției unui suflet desprins din tine, în timp îți dai seama că natura umană e mult prea complexă pentru a încerca reglementări și standarde care se dovedesc șubrede.

2. Am călătorit de multe ori în Norvegia, am străbătut multe fiorduri și am atins chiar și Nord Cape. Ca turist, observi că locuitorii ei sunt drăguți, dornici să te ajute și îți transmit sentimentul că ești într-un loc sigur. Odată eram pe acolo în perioada Paștelui lor și, într-o zi, ajung la o biserică istorică într-un sat din nordul îndepărtat. Biserica vopsită în roșu era acoperită de zăpadă și din înăuntru răzbătea o cântare. Din curiozitate am intrat și am nimerit în timpul unei slujbe. M-am așezat după un stâlp din spate și am urmărit ceea ce se întâmpla. Vizualul era superb: lumină de vis, iar comunitatea era gătită de sărbătoare, în haine de calitate și cu design plăcut ochiului. Mi-am dat seama că ajunsesem în timpul unui botez. Priveam spectacolul creștinării unui nou venit pe lume și am realizat că nimeni nu fotografia, nu exista fotograf, nimeni nu era cu telefonul în acțiune. Cum să stai impasibil în fața unui asemenea eveniment și să nu-l păstrezi într-o memorie fotografică?! Îmi venea să-mi ofer gratis serviciile! De după stâlp și fără niciun zgomot am realizat niște imagini în momentele principale ale evenimentului pentru că așa ceva era de neratat. Apoi am părăsit locul înainte  de a fi dat afară, fiind greu să par invizibil, fie și ascuns. Îmi zic „așa e la ei” și-mi văd de călătoria mea!

A doua zi ajung la o altă biserică istorică în alt sat. Nu mai era deschisă, dar în spatele ei am zărit o comunitate de localnici. Stăteau pe pături puse direct pe pământul înghețat, frigeau cârnați, iar copiii se jucau ciugulind zăpadă. Îi intreb ce se întâmplă și îmi spun că așa sărbătoresc ei Paștele, în natură. Primesc invitația de a mă alătura sărbătorii și de a gusta din cârnații apetisanți. Plusez și îi întreb dacă pot să-i fotografiez. Sigur, poți face câte fotografii dorești! Și am făcut!

Ce să mai zic despre experiențele norvegiene? E ca-n viață, depinde pe cine întâlnești!