Micul pastor

Micul pastor
Mama micului pastor

Paste fericit!

Prin Maramures

...pacalit de vulpe

Doua fete m-au rugat sa le fac o fotografie in studio. Am crezut c-o sa fie distractie mare. N-a fost sa fie.

Asa se intampla cand ursul este pacalit de vulpe. In povestea mea sunt doua vulpi.

Chipuri de prieteni

Daca tot am trecut prin Ploiesti am tras si niste chipuri. Vali si Mihai.

Vali petrece mai multe ore noaptea cu mine (pe net!) decat cu sotia lui. Dar sa stiti ca tot devreme se trezeste spre deosebire de mine.

Pe vremuri visa sa fie petrolist. Azi a mai ramas doar cu grafica si fotografia.

Asa a pierdut tara un inginer!

http://punkt.arts.ro/

http://fotoambient.ro/

Cu treizeci si ceva de ani in urma Mihai imi poza in picioare. Astazi i-am dat voie sa stea pe un scaun. Nu prea e prezent pe net (din pacate), dar e prezent in Palatul Culturii cu lucruri remarcabile. Stiu ploiestenii..

Cautand un ulier

Am promis sa revin in acest loc. Intre timp au trecut 33 de ani.

M-am uitat dupa vreun ulier si n-am mai gasit. Nici macar o fantana ca sa-mi potolesc setea.

Tare liniste era in 1978 cand realizam prima fotografie. Veneam de la liceul Caragiale si ocoleam strada mare de langa hale. Locuiam la 7 etaje si parcurgeam strada Ulierului. Dupa cum vedeti era o strada pustie ce dadea in strada Carpati, un fel de fundatura din spatele Catedralei si blocului construit in anii 60 ca sa ia fata lacasului de cult. Duceam la ochi aparatul meu din acele vremuri, un Kiev4a cu telemetru si expunere neuniforma, si nu se sinchisea nimeni de prezenta si actiunea mea.

Dupa 33 de ani n-am putut merge pe trotuar deoarece sunt parcate masini. Pe strada trebuie sa fiu tare atent. Masinile circula cu viteza. Inainte sa fac prima declansare aud "ce faci domnu, ce masori acolo?" Socializez cu curiosii si le arat un print alb negru facut pe o imprimanta ordinara cu imaginea de acum 33 de ani. "Ce interesant domnu', nu mi-ar fi trecut prin cap ca asa arata strada".

Nici mie nu mi-ar fi trecut prin cap acum 33 de ani ca strada, orasul, tara si viata vor arata asa.

1978, strada Ulierului, Ploiesti
2011, strada Ulierului, Ploiesti

Mergi la film?

Sambata am fost la film cu Andrei Konchalovsky. La fel cum faceam in urma cu trei decenii. Dupa atata timp ai alta perceptie asupra filmelelor sale, dar placerea nebuna de a-i vedea filmele a ramas. Dintr-o astfel de intalnire n-ai cum sa pleci decat incarcat cu multa energie. Pozitiva!

De la Mihalkov la NAB si inapoi

Altadata s-ar fi rupt usile cinematografului la un film de Mihalkov. In aceasta seara au mai fost locuri libere in sala cu toate ca s-au dat si invitatii, iar biletele de la casa nu erau scumpe. "Burnt by the Sun 2" a fost prezentat in afara competitiei la Festivalul International de Film "Bucuresti". Nici nu stiu cand au trecut cele 150 de minute de proiectie. Ma ridic de pe scaun si...nu, nu aprind o tigara pentru ca n-am fumat niciodata, dar verific mailurile pe telefon. Imi face cu ochiul mesajul "Sunt la Canon", trimis de Radu Polizu. Este la Las Vegas la NAB. Are o misiune speciala de la mine, sa testeze Canonul XF 100 si 105. Iar el vrea sa vada diferenta intre aceste modele si cele din seria 300. Dau copy si paste mesajului sau:

"Diferenta intre camere este doar HdSdi connector. Diferenta fata de seria 300 este insignifianta, ceva de genul 3% si o vezi doar pe osciloscop, dar este corectabila in post-productie dacă vrei sa compari footage-ul. Mi-au zis ca D60 este mai bun ca 7D, ca are tehnologie mai noua.

Nu vor sa zica nimic de noul 5d."

Ii scriu si eu imediat:

"Bravo, eu tocmai ies de la cinema, ultimul Mihalkov. Cu buget ca la voi, dar cum americanii nu pot face niciodata."

Inca nu mi-a raspuns Radu, dar stiu ce-o sa-mi scrie: "Chiar daca am pasaportul american in buzunar, sufletul meu e tot in Romania. La intoarcere in NY am sa caut filmul."

Asta e, kakaia tiehnika!

Filmat de Radu Polizu FlyingMonk.com cu iphone4

Culoarea cazuta din cer

Pe la mijlocul lunii februarie am trimis un chestionar mai multor cunoscuti. O fotografie cu un alai de nunta am procesat-o in doua moduri. Una calda, cealalta rece. Trebuie sa recunosc ca prim planul este acelasi in ambele imagini. A fost singurul truc la care am apelat si-l marturisesc acum. Lumina era de crepuscul tocmai buna de o expunere la limita cu un obiectiv de 1,4. O lumina de la un stalp avea sa ma ajute pentru realizarea unei fotografii nemiscate.

Rezultatul testului mi s-a parut interesant. Am avut si cateva persoane care mi-au spus ca nu se pot decide pentru ca fiecare varianta este buna pentru un anume scop. Un alt personaj mi-a spus clar ca imaginea in alb-negru i-ar spune mai mult. Si am avut si un personaj bizar care n-a putut decide intre nasa si femeia din spatele ei.

Dl. Florin Toma a trimis si un scurt eseu caci doar e scriitor si antrenamentul zilnic este cheia succesului. Ii multumesc si cu mare drag vi-l transmit si voua.

De regula, fotografii si oamenii de imagine au ales varianta calda, dar am avut si opinii de genul "imi place varianta gresita, cea albastra, pentru ca spune mai mult". Doctorii, scriitorii, contabilii si oamenii muncii de la orase si sate s-au indreptat spre varianta rece.

Unii au fost inversunati, altii potoliti si dornici de a primi si o explicatie.

Rezultatul este 59%-41% in favoarea imaginii calde. Asta spune mult. Procentele nu-s foarte diferite. Conventia este mai puternica decat realitatea. Dar oare ce este real in aceste imagini?

Le multumesc pe aceasta cale celor ce au binevoit sa participe la acest test si va invit sa lecturati opinia domnului Florin Toma.

1600ISO, 1/50 sec., f/1,4, 35mm, Canon EOS-1DsMark III

CULOAREA CĂZUTĂ DIN CER

Se poate porni de la „fondul” întâmplării surprinse. Nici nu e interesant dacă oamenii aceia sunt veniţi în concediu din Spania ori din sec. XIX, ca să pună de-o nuntă ca-n poveşti. Dar spectralul acela – o găselniţă ce schimbă întreaga perspectivă din care poate fi privită (văzută) fotografia – îmi aminteşte de o nuvela fantastică a unui american nezdravăn la cap (autor de horror, sf şi alte bizarerii), pe numele său H.P. Lovecraft (1890-1937). Un text formidabil, care se numea „Culoarea căzută din cer”...

Dar, sigur că, din dorinţa de a pune ochiul în răspăr şi fantezia în ebuliţie, nimic nu ne poate opri să ne oprim cu câteva gânduri şi asupra „fondului” întâmplării.

Privind prima variantă a fotografiei, constatăm că suntem faţă în faţă cu un eveniment foarte trist. O nuntă tragificată. Nu se ştie exact din ce cauză. Poate noroiul de pe jos, vremea (iarnă căzută-n genunchi, zloată, mizerie, nesiguranţa pasului...deşi, a se observa cizmele lor, ce bine sunt lustruite!), momentul zilei (crepuscul...dar s-ar putea, după cum vine o lumină pe stânga, să fie vorba chiar de chindie şi ei, grupul de nuntaşi, să meargă exact înspre soare-apune, ceea ce îmi pare o aroganţă semantică frumoasă, respectabilă!), chipurile protagoniştilor (care am putea spune că se divertesc cu cât se află într-un plan mai obscur, după rândul de lăutari de la mijlocul corpului, mai departe, acolo, în fund, unde imaginea se flouidifică, nimic nu ne poate împiedica să bănuim o mare veselie chiuită!). Remarcăm apoi faptul că celor din rândurile din faţă le lipseşte auxiliarul cel mai uzitat în aceste cazuri de ceremonie: sticla cu băutură. Ceea ce induce, din nou, o anumită amărăciune melancolică pe chipul „actanţilor”. Însoţită şi de un fel de angoasă hoinară, cum că, în lipsa lichidului esenţial de înveselire, în absenţa spiritului adjuvant al ritualului, gestul lor trece dintr-un profan necesarmente expansiv într-un sacru chinuit (am putea spune chiar masacru...deci, între masacru şi profan!!). Un fel de smerenie inutilă se fixează pe faţa lor, precum o paloare, înnegurată, fără căpătâi, ca o cadavericitate spectrală, făcându-i să pară, cumva, din cu totul alt film (în orice caz, nu din „Nunta” de Andrzej Wajda!). După aceea, bărbaţii din mijlocul primelor două rânduri (ginerele şi, probabil, tatăl sau naşul?!) – cei doi sunt emblematici pentru îngrijorarea ce macină sufletul general al acestei nunţi. E în privirea lor (atenţie! ea este dreaptă, pe o direcţie paralelă cu pământul, spre deosebirea de cea a femeilor, care, fără nicio excepţie, privesc în jos!) o teamă amestecată cu grija, o nelinişte cufundată în frică, o alarmă greu camuflată a unei spaime indicibile. În opinia mea, aici, în privirea celor doi, trebuie că se află ascuns mesajul unei heteronomii (corpus de legităţi şi reguli care nu aparţin deloc subiectului, ci „vin” din afara lui) ce se cere decriptată. E, cum ar veni, o „culoare ce stă să cadă din cer” peste această petrecere mohorâtă.

Pentru ca, în a doua fotografie, ea chiar deja să fi căzut. Spectralul de tip „outre tombe”, vineţiul acela general, ce se aşază peste eveniment ca un linţoliu – şi care, în mod normal, ar fi trebuit să ne dea dacă nu de gândit, măcar de înspăimântat – paradoxal umanizează toată configuraţia aperceptivă a acţiunii. O face parcă măcar mai suportabilă, dacă nu mai veselă. O scoate din paradigma „heteronomiei”. „Culoarea căzută din cer” îi dă întregii poveşti un aer mai omenesc-pământean. Cum ar veni, pronia poate fi atinsă cu mâna. De unde şi mesajul, care este deificat (iar, în acest caz, fireşte, alcoolul este o „anexă” eretică!). Tocmai de aceea, poate că mi-a plăcut mai mult a doua ipostază a acestei nunţi. Încă o dovadă că, uneori, „spectralul” poate să joace bine.

Florin TOMA