Culoarea cazuta din cer

Pe la mijlocul lunii februarie am trimis un chestionar mai multor cunoscuti. O fotografie cu un alai de nunta am procesat-o in doua moduri. Una calda, cealalta rece. Trebuie sa recunosc ca prim planul este acelasi in ambele imagini. A fost singurul truc la care am apelat si-l marturisesc acum. Lumina era de crepuscul tocmai buna de o expunere la limita cu un obiectiv de 1,4. O lumina de la un stalp avea sa ma ajute pentru realizarea unei fotografii nemiscate.

Rezultatul testului mi s-a parut interesant. Am avut si cateva persoane care mi-au spus ca nu se pot decide pentru ca fiecare varianta este buna pentru un anume scop. Un alt personaj mi-a spus clar ca imaginea in alb-negru i-ar spune mai mult. Si am avut si un personaj bizar care n-a putut decide intre nasa si femeia din spatele ei.

Dl. Florin Toma a trimis si un scurt eseu caci doar e scriitor si antrenamentul zilnic este cheia succesului. Ii multumesc si cu mare drag vi-l transmit si voua.

De regula, fotografii si oamenii de imagine au ales varianta calda, dar am avut si opinii de genul "imi place varianta gresita, cea albastra, pentru ca spune mai mult". Doctorii, scriitorii, contabilii si oamenii muncii de la orase si sate s-au indreptat spre varianta rece.

Unii au fost inversunati, altii potoliti si dornici de a primi si o explicatie.

Rezultatul este 59%-41% in favoarea imaginii calde. Asta spune mult. Procentele nu-s foarte diferite. Conventia este mai puternica decat realitatea. Dar oare ce este real in aceste imagini?

Le multumesc pe aceasta cale celor ce au binevoit sa participe la acest test si va invit sa lecturati opinia domnului Florin Toma.

1600ISO, 1/50 sec., f/1,4, 35mm, Canon EOS-1DsMark III

CULOAREA CĂZUTĂ DIN CER

Se poate porni de la „fondul” întâmplării surprinse. Nici nu e interesant dacă oamenii aceia sunt veniţi în concediu din Spania ori din sec. XIX, ca să pună de-o nuntă ca-n poveşti. Dar spectralul acela – o găselniţă ce schimbă întreaga perspectivă din care poate fi privită (văzută) fotografia – îmi aminteşte de o nuvela fantastică a unui american nezdravăn la cap (autor de horror, sf şi alte bizarerii), pe numele său H.P. Lovecraft (1890-1937). Un text formidabil, care se numea „Culoarea căzută din cer”...

Dar, sigur că, din dorinţa de a pune ochiul în răspăr şi fantezia în ebuliţie, nimic nu ne poate opri să ne oprim cu câteva gânduri şi asupra „fondului” întâmplării.

Privind prima variantă a fotografiei, constatăm că suntem faţă în faţă cu un eveniment foarte trist. O nuntă tragificată. Nu se ştie exact din ce cauză. Poate noroiul de pe jos, vremea (iarnă căzută-n genunchi, zloată, mizerie, nesiguranţa pasului...deşi, a se observa cizmele lor, ce bine sunt lustruite!), momentul zilei (crepuscul...dar s-ar putea, după cum vine o lumină pe stânga, să fie vorba chiar de chindie şi ei, grupul de nuntaşi, să meargă exact înspre soare-apune, ceea ce îmi pare o aroganţă semantică frumoasă, respectabilă!), chipurile protagoniştilor (care am putea spune că se divertesc cu cât se află într-un plan mai obscur, după rândul de lăutari de la mijlocul corpului, mai departe, acolo, în fund, unde imaginea se flouidifică, nimic nu ne poate împiedica să bănuim o mare veselie chiuită!). Remarcăm apoi faptul că celor din rândurile din faţă le lipseşte auxiliarul cel mai uzitat în aceste cazuri de ceremonie: sticla cu băutură. Ceea ce induce, din nou, o anumită amărăciune melancolică pe chipul „actanţilor”. Însoţită şi de un fel de angoasă hoinară, cum că, în lipsa lichidului esenţial de înveselire, în absenţa spiritului adjuvant al ritualului, gestul lor trece dintr-un profan necesarmente expansiv într-un sacru chinuit (am putea spune chiar masacru...deci, între masacru şi profan!!). Un fel de smerenie inutilă se fixează pe faţa lor, precum o paloare, înnegurată, fără căpătâi, ca o cadavericitate spectrală, făcându-i să pară, cumva, din cu totul alt film (în orice caz, nu din „Nunta” de Andrzej Wajda!). După aceea, bărbaţii din mijlocul primelor două rânduri (ginerele şi, probabil, tatăl sau naşul?!) – cei doi sunt emblematici pentru îngrijorarea ce macină sufletul general al acestei nunţi. E în privirea lor (atenţie! ea este dreaptă, pe o direcţie paralelă cu pământul, spre deosebirea de cea a femeilor, care, fără nicio excepţie, privesc în jos!) o teamă amestecată cu grija, o nelinişte cufundată în frică, o alarmă greu camuflată a unei spaime indicibile. În opinia mea, aici, în privirea celor doi, trebuie că se află ascuns mesajul unei heteronomii (corpus de legităţi şi reguli care nu aparţin deloc subiectului, ci „vin” din afara lui) ce se cere decriptată. E, cum ar veni, o „culoare ce stă să cadă din cer” peste această petrecere mohorâtă.

Pentru ca, în a doua fotografie, ea chiar deja să fi căzut. Spectralul de tip „outre tombe”, vineţiul acela general, ce se aşază peste eveniment ca un linţoliu – şi care, în mod normal, ar fi trebuit să ne dea dacă nu de gândit, măcar de înspăimântat – paradoxal umanizează toată configuraţia aperceptivă a acţiunii. O face parcă măcar mai suportabilă, dacă nu mai veselă. O scoate din paradigma „heteronomiei”. „Culoarea căzută din cer” îi dă întregii poveşti un aer mai omenesc-pământean. Cum ar veni, pronia poate fi atinsă cu mâna. De unde şi mesajul, care este deificat (iar, în acest caz, fireşte, alcoolul este o „anexă” eretică!). Tocmai de aceea, poate că mi-a plăcut mai mult a doua ipostază a acestei nunţi. Încă o dovadă că, uneori, „spectralul” poate să joace bine.

Florin TOMA