Povestioare cu fotografi care au fost candva

Cu mult farmec, dl. Antony Penrose a vorbit despre mama sa, fotografa Lee Miller. Si cu un sound inconfundabil de british accent. Povestea o stiam pentru ca cu o zi inainte recitisem cartea amintita in postul anterior. Dar prezentarea a fost insotita de imagini care n-au facut decat sa sporeasca curiozitatea auditoriului. Ultima imagine mi-a placut foarte mult. In podul fermei cateva lazi cu filme si fotografii care n-au mai apucat sa fie arhivate de catre fotografa. Fiul sau impreuna cu fiica lui, respectiv nepoata fotografei, au luat la inventariat si fructificat toata aceasta bogatie ascunsa in cutii prafuite.

Pastrand proportiile de valoare am sa relatez doua povestioare cu talc. Un bun prieten de-al meu din provincie are doua metehne: merge pe munte si ii place fotografia. Mi-a povestit cum a intalnit cu vreo zece ani in urma un batranel ce fusese fotograf profesionist. In anii '30 facuse fotografii cu ocazia sapaturilor arheologice la un valoros vestigiu dacic. Documentase viata si intr-un targ de la poalele muntilor Retezat. Iar imagini din amintitul munte le realiza in toate anotimpurile. Ajuns la o varsta venerabila, batranelul ii arata prietenului meu dulapul din odaia unde locuia si unde se gasea o adevarata comoara iconografica. Prietenul i-a promis ca o sa-i faca un album. S-a straduit si a adunat ceva bani privati si de la autoritati, A apucat sa ia vreo suta de copii fotografice ca sa constituie un argument pentru obtinerea banilor. Intre timp batranelul s-a stins si odata cu el a disparut si comoara din dulap. Cu siguranta ca a luat drumul ghenei. Daca a fost salvata nu se stie, dar ar fi o veste extraordinara. Dupa tot parcursul anevoios cartea a vazut lumina tiparului si cei de la cultura, probabil, si-au adresat felicitari. Prietenul meu a contactat-o pe fiica batranului care de multa vreme locuieste in tara vecina si prietena de la vest. I-a adresat condoleante si cuvinte de apreciere fata de munca tatalui ei inmanandu-i cateva albume. Prima reactie a fiicei a fost sa intrebe de drepturi de autor. Probabil ca in acel moment discutia a ajuns intr-un moment imprevizibil si ceea ce a urmat nu mai constituie interes pentru narator.

Si eu am trait o experienta similara. Acum vreo trei ani am umplut masina cu prieteni si ne-am dus la Ploiesti unde alti prieteni organizasera o expozitie si o seara omagiala pentru cel ce a fost David Friedmann. La intoarcere mi-am exprimat parerea de rau ca nu cunosc adresa de email a fiului sau care profeseaza de multi ani arhitectura prin Montreal. Un prieten cu bune conexiuni in viata canadiana mi-a spus c-o rezolvam. Dupa doua saptamani primeam adresa de email si chiar un mesaj de la amintitul arhitect. I-am scris c-am fost prieten bun cu tatal sau si ca nu vreau absolut nimic doar sa-i transmit niste materiale legate de activitatea fotografica a parintelui sau. In veci n-am mai primit raspuns. Si ca o ironie a sortii nimeni dintrei prietenii amintitului fotograf nu stie data de nastere a celui ce ne-a fost atat de drag.