Florin Andreescu: august 2013

joi, 29 august 2013

Noaptea Wall-ului

In primele luni ale anului 1980 am auzit Wall-ul, dar nu mai stiu contextul. Principala sursa de informare era Metronomul de la Europa Libera. Mai erau pasionatii care pastrau muzica pe benzi de magnetofon si colectionarii de viniluri. Astia erau mai rari, pentru ca un vinil occidental se vindea pe piata neagra cu 50 de lei. In Bucuresti exista o gasca de colectionari care se intalnea in fata magazinului Muzica, la ora 18. Puteai cumpara vinilul dorit, il inregistrai pe banda (o banda Orwo din comertul socialist era cam 10 lei) si apoi il puneai din nou in vanzare.

Eu eram in clasa a XI-a la Ploiesti. Colegii mei de clasa ascultau doar muzica disco. Trup disco, minte disco! Muzica de calitate o ascultam de pe benzile fratelui mai mare. Mostenisem un magnetofon polonez Unitra, fabricat dupa o licenta Grundig, care isi dadea obstescul sfarsit. Nu mai avea capacul frontal si pentru avansul benzii cu o viteza apropiata de cea normala ma foloseam de o surubelnita bagata printre mecanisme. De boxe nici vorba in vremea aceea. Dar eram bucuros ca pot asculta o muzica ce-mi mergea la suflet. Cand vreo fata disco ma intreba ce muzica ascult raspundeam tantos: rock psihedelic si progresiv. Evident ca imediat imi intorcea spatele cu indignare.

Spre vara am avut ocazia sa pun mana pe vinilul trupei Pink Floyd. Coperta alba se desfacea si "chiloteii" discurilor contineau versurile. Numai faptul de a atinge asa ceva, in vara anului 1980, era, pentru un tanar din Romania, ca o calatorie pe Luna!

Prin iunie eram mai liber cu scoala si am fugit cateva zile in Bucuresti. Stateam in Regie printre studenti, ca sa ma acomodez si eu pentru facultate. Intr-o seara, un prieten, Corneliu, student in anul V, imi zice "Mergem la un ceai cu niste mediciniste". Ceaiul era o reuniune privata a unor tineri care dansau, beau, fumau si socializau. N-as fi vrut sa pierd ocazia, dar, incurcat, i-am zis prietenului: "Nu se vor prinde ca-s mic?". Raspunsul a venit fara sovaire: "Cu inaltimea ta nu-i problema, le poti spune ca esti in anul doi. Si o sa le placa ca te mentii pusti".

Asa c-am plecat spre caminul cu mediciniste, unde am petrecut toata noaptea vreo douazeci de fete si baieti. Muzica venea dintr-un casetofon portabil care era la mare moda si pret in acele vremuri. Cand din cutia de plastic au inceput sa rasune melodiile de pe The Wall toata lumea a intrat in extaz. Melodiile erau cunoscute si placeau. In mediile studentesti muzica celor de la Pink Floyd era apreciata. Imi aduc aminte ca de-a lungul anilor '80, cat timp am stat in Regie, era imposibil sa nu auzi de la vreo fereastra acordurile formatiei britanice. Nu mai stiu ce cuceriri sau deziluzii am trait in acea noapte, dar pentru mine a ramas noaptea Wall-ului.

Intre timp m-am lecuit si de mediciniste, si de ceaiuri prin Regie, si de nopti pierdute. De tigari nici nu poate fi vorba, pentru ca n-am fumat niciodata!

Nu ma gandeam eu in 1980 ca voi participa la vreun concert cu Roger Waters in viata mea! Era ceva de neconceput! Dar anii au trecut si lucrurile incet, incet au inceput sa curga mai normal. In 2007 participam la concertul Waters sustinut la el acasa, la Londra. Public interesant, dar multi preferau sa asculte muzica din holul unde se vindea bere. Aseara, la Bucuresti, citeam pe fetele batranilor bucuria imensa a trairii unui moment unic. Si pe langa mine erau cativa bunici de vreo 60 de ani care se zbantuiau ca la 18. Iar cativa tineri de 20, 30 de ani stateau destul de apatici.

Si nu pot incheia fara a sublinia sunetul fara cusur. Astept sa apara DVD-ul concertului care cu siguranta o sa cuprinda si un documetar despre realizarea acestui show magnific care de 4 ani strabate planeta.

P.S. Pentru cei care vor sa aprofundeze subiectul le recomand sa intre in librarii unde vor gasi doua carti despre formatie!