În vara anului 1972 am ajuns la Costinești. Cu părinții, evident. Arăta altfel stațiunea, era un sătuc dobrogean autentic. Nu apăruse Forumul, cam pe atunci se înălța Obeliscul, în centru erau niște terenuri de tenis apropiate de plajă, iar lângă oficiul poștal era un camping unde îți parcai mașina și-ți instalai cortul. Repede am aflat că la restaurantele din partea de nord cântau formațiile la modă, Phoenix, iar alături o trupă de fete. Costineștiul se termina în nord cu o unitate militară, iar pescăria era mai departe. Drumul pe plajă până în dreptul epavei părea o veșnicie.
Într-o seară i-am bătut la cap pe ai mei să mergem să-i vedem pe băieții din Timișoara. Știam muzica lor de la cei mai mari decât mine. Restaurantul era în aer liber, o terasă unde toate mesele erau ocupate, iar o mulțime de curioși formau un public ad-hoc. M-am strecurat până în față ca să-i pot vedea de aproape. Cântau în limba engleză, doar preluări din repertoriul internațional. M-am uitat siderat la ei: erau tineri, înalți, frumoși și purtau plete și bărbi! Eu eram doar un copil chinuit la gândul că la 15 septembrie voi merge la frizer și voi fi tuns foarte scurt. Așa erau tunși elevii în perioada comunistă. Cred că ai mei m-au scos cu mare greutate din fața trupei Phoenix, pentru a merge la o binemeritată odihnă. Această imagine a primei întâlniri mi s-a impregnat în amintirile mele vizuale de neuitat. Apoi am început să le cumpăr vinilurile apărute sub marca Electrecord. Le-am găsit la o librărie de lângă cofetăria ’Crinul alb’ din Ploiești și repede mi-am dat seama că nu zăboveau pe raft. A urmat un concert la Sala Sporturilor, unde s-a intrat cu mare greutate. Eram prea mic, dar am ascultat poveștile spectacolului spuse de cei mari.
În anii '80 mi-am petrecut cinci ani prin căminele din Regie. Era imposibil ca de la vreun geam să nu auzi acordurile bine-cunoscute ale trupei. Și dimineața, și seara, dar mai ales noaptea. Băieții erau deja departe, dar muzica lor ne ridica moralul. Restul e istorie!
Fotografiile din postare le-am realizat pe 19 septembrie 1991 pe Stadionul Național. A fost un concert grandios, de neuitat. Văd în imagini și spectatori foarte tineri, probabil născuți în perioada când trupa se exila. Și pe Nicu Covaci întors din pribegie și fericit că publicul se electriza de la primele acorduri de chitară. Acorduri nemuritoare care vor încânta și generațiile viitoare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu