Sâmbătă seara primeam mesaje scurte de la prieteni care mă anunțau că intră la filmul „Fjord”. Nici eu nu puteam lipsi de la un asemenea eveniment. L-am văzut în Sinaia, la cinema Carpați, în sala, cum altfel, „Ursul”! Fuseseră două săli programate și s-a mai suplimentat cu a treia sală, pentru că lumea tot solicita bilete. Public, nu tânăr, dar de bună calitate. Nimeni nu și-a deschis telefonul până nu a început genericul de final.
Filmul te ține bine în scaun și nu mi-am dat seama când au trecut cele două ore jumătate. Scenariul și dialogurile sunt foarte bine scrise. Cristian Mungiu a dovedit-o mereu: are scriitura în sânge. Scenaristica este ceva aparte, nu oricine poate. Asta o spun scriitorii de talent. Regizorul are știința de a transforma secvențele în veritabile tablouri wide care te încântă vizual, în vreme ce mesajele comunicate sunt veritabili pumni în plex. Sunt sigur că filmul va avea succes worldwide și, de ce nu, poate că va reuși să smulgă și Oscarul. Îi țin pumnii, pentru că filmul merită, iar cinematografia românească a dovedit că poate avea greutate în ciuda sărăciei în care se zbate. După vizionarea unui film special îmi doresc să-l revăd, pentru a continua analiza lui și nu mai caut cronici pentru a-mi limpezi gândurile. Și „Fjord” este un film special!
Două mici chestii adiacente:
1. Mă amuz mereu când sfaturile de parenting vin de la persoane care nu au copii! A fi părinte e o experiență unică! Dincolo de bucuria apariției unui suflet desprins din tine, în timp îți dai seama că natura umană e mult prea complexă pentru a încerca reglementări și standarde care se dovedesc șubrede.
2. Am călătorit de multe ori în Norvegia, am străbătut multe fiorduri și am atins chiar și Nord Cape. Ca turist, observi că locuitorii ei sunt drăguți, dornici să te ajute și îți transmit sentimentul că ești într-un loc sigur. Odată eram pe acolo în perioada Paștelui lor și, într-o zi, ajung la o biserică istorică într-un sat din nordul îndepărtat. Biserica vopsită în roșu era acoperită de zăpadă și din înăuntru răzbătea o cântare. Din curiozitate am intrat și am nimerit în timpul unei slujbe. M-am așezat după un stâlp din spate și am urmărit ceea ce se întâmpla. Vizualul era superb: lumină de vis, iar comunitatea era gătită de sărbătoare, în haine de calitate și cu design plăcut ochiului. Mi-am dat seama că ajunsesem în timpul unui botez. Priveam spectacolul creștinării unui nou venit pe lume și am realizat că nimeni nu fotografia, nu exista fotograf, nimeni nu era cu telefonul în acțiune. Cum să stai impasibil în fața unui asemenea eveniment și să nu-l păstrezi într-o memorie fotografică?! Îmi venea să-mi ofer gratis serviciile! De după stâlp și fără niciun zgomot am realizat niște imagini în momentele principale ale evenimentului pentru că așa ceva era de neratat. Apoi am părăsit locul înainte de a fi dat afară, fiind greu să par invizibil, fie și ascuns. Îmi zic „așa e la ei” și-mi văd de călătoria mea!
A doua zi ajung la o altă biserică istorică în alt sat. Nu mai era deschisă, dar în spatele ei am zărit o comunitate de localnici. Stăteau pe pături puse direct pe pământul înghețat, frigeau cârnați, iar copiii se jucau ciugulind zăpadă. Îi intreb ce se întâmplă și îmi spun că așa sărbătoresc ei Paștele, în natură. Primesc invitația de a mă alătura sărbătorii și de a gusta din cârnații apetisanți. Plusez și îi întreb dacă pot să-i fotografiez. Sigur, poți face câte fotografii dorești! Și am făcut!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu