Fotografia la romani. Azi cu Nina Mihaila

Vernisaj. Intru in Café-ul oferit cu generozitate ca spatiu expozitional de Carturesti si sunt intampinat de un fum gros de tigara. Razbat printre invitati pentru a ajunge la lucrari. Trebuie sa ma strecor printre clientii care iau masa de seara. Probabil ca i-am si deranjat ciocnindu-ma de ei. La un moment dat sar de pe o platforma de o jumatate de metru pentru a ajunge la un alt nivel al cafenelei, unde erau expuse fotografiile. In lipsa unor spatii expozitionale consacrate fotografiei, Bucurestiul are parte de locatii inedite: cafenele, pub-uri, holuri, hrube, statii de metrou, garduri, copaci si alte improvizatii specifice culturii noastre dambovitene. Cand sunt alese spatii civilizate accesul se face cu sume prohibitive pentru un amarat de fotograf sau nu exista interes pentru a expune un roman, indiferent din ce generatie face parte. Si ma gandesc ca-n noiembrie trecut, in cele 8 zile petrecute la Paris, am apucat sa vad doar 40% din expozitiile fotografice organizate in acel moment in oras. Dar la ei fotografia este o mandrie nationala, caci au inventat-o, in vreme ce la noi fotografia este o rusine nationala practicata de pozari.

Nu puteam incepe aceste randuri fara a-mi expune furia legata de conditia fotografiei in Bucuresti. Sau in tara. Haideti sa trecem la chestiune.

Pe Nina Mihaila am cunoscut-o cu aproape douazeci de ani in urma, pe vremea in care studia la Institutul de Arte Plastice. In acest rastimp cred ca ne-am intalnit de vreo zece ori cu diverse ocazii publice. A parcurs un drum normal pentru un tanar plastician: a lucrat in publicitate, inrolandu-se la multinationale, apoi a muncit ca freelancer. Si asta pana in ziua in care si-a bagat picioarele in proiectele platite cu bani grei si a decis ca viata trebuie traita. Si a inceput cu cunoasterea planetei pe care s-a nascut. Adica a plecat hai-hui in jurul lumii. Nu, nu singura. Impreuna cu un companion animat de aceeasi dorinta de cunoastere. Cei cusurgii vor intreba imediat: dar de unde a avut bani? Va asigur ca este o stiinta a celor care hoinaresc timp indelungat sa o faca cu bani putini. Zilele trecute vorbeam intr-un aeroport african cu niste englezi trecuti de 60 de ani, care mi-au povestit cum au facut turul lumii timp de 6 luni cu niste bilete de avion care au costat 1200 de pounds. Totul e sa vrei si sa poti. Am si eu o teorie legata de fotografie si calatorie: daca vrei sa faci fotografie, primul lucru pe care trebuie sa-l indeplinesti este sa pleci de acasa. Asta daca nu vrei sa fotografiezi gladiole in glastra de pe mileul din sufragerie.

Si asa a hoinarit Nina vreme de mai multi ani pe diverse meleaguri. In urma cu un an ma intreba ce sa faca cu toata cantitatea de imagini acumulate in calatorie. Ce puteam sa-i spun ca sa fie in concordanta cu posibilitatile din Romania? Intai sa gaseasca o firma generoasa care sa suporte realizarea unei expozitii si apoi sa se gandeasca la alte forme de promovare a arhivei fotografice: carti, DVD-uri, filme, proiectii, seminare, printuri pentru vanzare si ce o mai exista. Eventual sa incerce sa le valorifice prin agentii de imagini. Dar sa stie de la bun inceput ca se inhama la o munca grea si sustinuta, iar rezultatele nu vor aparea imediat. Si sa nu uite ca numai cine nu incearca nu poate iesi invingator. Nu stiu daca-si mai aduce aminte de vorbele mele si daca i-au fost de vreun folos, dar Nina n-a lasat arhiva fotografica la dospit pe hardurile din sertar. Cu ajutorul celor de la Epson – lideri ai imprimarilor fotografice si buni prieteni si sustinatori ai fotografilor de la noi din tara – fotografiile din calatorie au devenit printuri de mari dimensiuni. Sigur ca n-a fost o munca usoara sa se aleaga o tema, sa se faca selectia si sa se prelucreze cu migala fiecare imagine. Numai cine n-a facut aceasta activitate nu stie cat timp iti mananca. Foarte multe luni! Si apoi deciziile pe care trebuie sa le iei cu privire la imagini: or sa intereseze, transmit ceva, sunt banale, am ales doar crema? … Seara vernisajului inseamna sarbatoare. Artistul se dichiseste si se imbraca pretentios, la fel si criticul prezentator, paharele se ciocnesc, fursecurile dispar de pe masa. Familia si prietenii te felicita, necunoscutii se uita admirativ sau ciudos la tine. Momentele astea frumoase trec repede si ar fi posibil ca cei care s-au simtit bine la vernisaj sa nu te mai recunoasca a doua zi pe strada. Dar raman fotografiile ca o marturie o zbuciumului tau. Si fotografiile Ninei vorbesc despre zbuciumul pe care l-a avut cand a luat la pas planeta. Si intalnim natura, multa natura, intinderi nesfarsite surprinse cu dorinta de a vedea cat mai mult si a simti ceea ce a trait fotografa in acele locuri. Plain air-ul nu-i o chestie de moda veche. E o reactie pozitiva a felului in care intelegi viata si rostul tau pe pamant. Si Nina nu ne prezinta un zbucium al unui absolvent de arte plastice dintr-o Romanie neconventionala. Autoarea se intoarce cu respect la origini. Ca pe vremea cand fotografii proveneau din pictori. Fiind o fire discreta si putin vorbareata, fotografiaza cu aceeasi discretie interioara. Nu vrea sa-ti bage degetele in ochi, nu apeleaza la arsenalul tehnic pentru a-ti prezenta ceva altfel, nu pierde timpul pe calculator incurcandu-se cu artificii inutile. Fotografiaza in locuri strabatute de nenumarati calatori, dar fotografiile ei arata alftel. Poate din discretie si din respectul pentru ceea ce este clasic in fotografie. I-am si zis la vernisaj ca a iesit din tiparele artistilor tineri si ma bucur ca vad har si respect in fotografiile ei. Probabil ca maturitatea vine si cu trecerea anilor, dar si cu numarul kilometrilor parcursi departe de casa. Si Nina a parcurs fara a se zgarci. Sper sa aiba forta in continuare pentru a-si continua proiectul si calatoriile. Iar cei care jinduiesc dupa aceste locuri sa se urce in primul avion. Maine va fi mult mai greu.