Vineri am fost destul de ocupat, dar
gandul de a vedea filmul “Țărmul n-are sfârșit” de Mircea
Saucan nu-mi dadea pace. Un film din 1962, catalogat astazi
experimental, cu o soarta nefericita, pentru ca la vremea lui a fost
interzis si dosit in arhiva, fara a avea sansa marelui ecran. Puteti
zice ce vreti despre placerile mele cinefile, dar eu raman cu mandria
descoperirii acestui film!
Despre regizorul plecat de ceva vreme
de la noi si dintre noi am o amintire din copilarie. La o varsta
destul de mica citeam revista de cinema a vremii si ma pasionau
reportajele realizate la filmari. Mi s-a intiparit in memorie
articolul despre realizarea unui nou film romanesc cu un nume destul
de ciudat: “100 de lei”. Asa i-am retinut numele regizorului, pe
care il tot intalneam pomenit prin articolele si cartile de
specialitate. Filmul nu a mai aparut pe ecrane. In astfel de
situatii, curiozitatea ta ca cinefil sporeste si faci tot posibilul
pentru a viziona filmul!
Au trebuit sa treaca 40 de ani pentru
a vedea trei dintre filmele regizorului Mircea Saucan: “Meandre” (1967), “100 de lei” (1973) și “Casa de pe strada noastra”
(1957). Mai bine mai tarziu decat niciodata! Le gasiti pe youtube.
Ne intoarceam cu povestirea la ziua de
vineri. Drumul spre Cinemateca Eforie prefer sa-l fac pe jos pentru a
inlatura amorteala de peste zi. Pe drum, dau nas in nas cu o colega
de care tocmai ma despartisem. O salut din nou cu prietenie. Peste o
jumatate de ora o revad in sala de cinema si o salut iarasi. Habar nu
aveam ca are asemenea gusturi cinefile...
Filmul m-a cucerit de la prima
fotograma. Saucan e genul de regizor care ii face pe principalii
colaboratori sa rezoneze la maximum. Limbajul cinematografic, modern
si inovativ, surprinde astazi, cand filmele se fac dupa scheme
predate din cartile de regie. Sunt cadre intregi care mi s-au
intiparit in minte si vor sta acolo pentru multa vreme. Si nu e
meritul memoriei mele, e meritul exclusiv al regizorului si artei
sale. Arta cu A mare! Elementele ideologice fac parte discret din
povestea universala, spusa intr-un mod atipic si ciudat, dar cu o
mare putere de seductie.
Eroina filmului din 1962 este
o doamna a muzicii usoare: Marina Voica. Prezenta dansei in sala a
sporit misterul in jurul acestui film. Cu nonsalanta, a declarat ca
nu-si mai aduce aminte decat ca trebuia sa se trezeasca la ora 3
dimineata. Concluzia ar fi ca filmele mari se fac cu sacrificii, iar
timpul este cel mai bun critic al celei de-a saptea arte.
In
noaptea ce a urmat nu puteam iesi din starea creata de film. Am
intrebat-o electronic pe mai tanara mea colega ce parere are despre
film. Un astfel de raspuns nu poate decat sa te bucure:
“ Da,
a fost o surpriză colosală acest film, mai ales că habar nu aveam
de Săucan, a fost genial. Mie mi se pare că a luat ideologia peste
picior și a transformat-o în altceva.”
I-am
recomandat imediat cele trei filme deja mentionate si cartea despre
regizor realizata de Iulia Blaga si disponibila pe liternet.
P.S.
O asemena curiozitate cinefila am mai avut cand am citit despre
Serghei Paradjanov si cautam cu disperare sa-i vad filmele. Peste
ani, aflandu-ma intr-o librarie specializata in filme din Paris, unde
gaseai cam tot ce-ti doreste sufletul in materie de cinema mondial,
am deliberat dupa minute intregi si am cumparat un cofret cu toate
filme lui Paradjanov. Alaturarea celor doi regizori nu este
intamplatoare si numai tinand cont de lupta pe care au dus-o cu cenzura!
