In
"Evenimentul zilei" de astazi, scriitorul Florin Toma a
publicat un articol-eseu despre tatal meu.
Ne
mor Dascălii
Ştiu.
Acesta nu este un loc pentru depunerea coroanelor. Nu e nici peretele
deplângerii (deşi, de foarte multe ori, am şezut în faţa lui şi
am deplâns!). Nici rubrică de pompe funebre.
Nici coloanele cu „Decese” din mica publicitate (nu doar pentru că „Marea publicitate” se ocupă cu vopseşti uşor, cu brânza prafolact, cu balonările şi cu salteaua Dormeo, ci fiindcă „DCSL”, „pierderile”, „dispariţiile” – fulgerătoare sau după lupte pierdute – au devenit atât de banale, atât de ignorate în satul acesta neghiob şi rece, numit România, încât vom ajunge ca, într-o zi, fiindcă tot o ţinem dintr-un absurd în altul, să murim cu toţii şi noi să nu ştim!).
Nici coloanele cu „Decese” din mica publicitate (nu doar pentru că „Marea publicitate” se ocupă cu vopseşti uşor, cu brânza prafolact, cu balonările şi cu salteaua Dormeo, ci fiindcă „DCSL”, „pierderile”, „dispariţiile” – fulgerătoare sau după lupte pierdute – au devenit atât de banale, atât de ignorate în satul acesta neghiob şi rece, numit România, încât vom ajunge ca, într-o zi, fiindcă tot o ţinem dintr-un absurd în altul, să murim cu toţii şi noi să nu ştim!).
Acesta
este un spaţiu în care vorbim despre mirările noastre, în timp ce
rătăcim printr-o ţară care nu e gata. E neterminată. Unde – la
fel ca şi prostia, ignoranţa, sminteala, impostura, aroganţa şi
mitocănia – nici durerea nu are margini. Şi, fiindcă, vremnu
vrem, n-avem ce face şi trăim de pe o zi pe alta aici, trebuie să
mai aducem vorba, când şi când, şi de suferinţă. Nu doar de
manelişti, implanturi mamare sau împerecheri de feţi-hidoşi cu
feţe-ipsosate.
Acum,
revenind la titlul intervenţiei noastre, vreau să spun că despre
învăţământ şi educaţie se poate vorbi şi frumos, cu râvnă
şi preţuire, chiar şi fără să fim obligaţi să privim tot
timpul la nerozia vulgară, precum un nimb al figurii schimonosite de
durerea provocată de neputinţa de a înţelege ce i se întâmplă,
a celui care conduce în acest moment destinele instrucţiei
naţionale. Chiar dacă în fruntea ministerului „de resort” se
află acest inepuizabil „construct uman”, absolut bizar – un
amestec de „universal stupid man”, Georges Dandin (să pună mâna
să se ducă la carte, ca să afle!) şi Păcăliciul de la jocul
copiilor şi, probabil, ieşit tumultuos din împerecherea bicisnică
dintre un dihor narcolept-melancolic şi o aspidă plină cu ser
fiziologic, aproape cel mai sinistro-caraghios personaj al vieţii
publice (Cantemir ar fi plesnit de invidie!) – ei bine, eu cred că
învăţământul românesc încă mai are zăcămintele sale
preţioase de bun simţ şi rânduiala creştină de a-şi aminti, cu
respect şi veneraţie, de dascăli.
E vorba – asta, ca să nu apară vreun echivoc pe str. Gen. Berthelot – de Dascăli! Domnul Octavian I. Andreescu a fost unul dintre aceşti Dascăli unici ai patrimoniului românesc de înţelepciune şi chibzuinţă. Un fel de Domn al Şcolii. De limba şi cea mai de română literatură. Un bărbat de esenţă tare, înalt, frumos, un chip cu trăsături ieşite parcă din tiparul unei efigii romane, cu o coamă leonină înspicată şi cu buzele mereu arcuite în jos (parcă amintindu-ne că e musai să avem sapienţa de a ne îndoi de tot şi de toate, însă cumsecade, că frumuseţea e al naibii de vremelnică, iar veşnicia trebuie privită cu o prudenţă prefirată până la nemulţumire!).
Vorbea aspru, puţin şi, paradoxal, afectuos. Era un profesor de viţă nobilă, veche, un dascăl cu şcoală normală la purtător, ştiutor de limbi clasice, iubitor de Eminescu şi Coşbuc până la pierdere, un flăcău destoinic şi ager al satului Târleşti, ridicat şi pornit către carte dintr-o gospodărie de ţărani vrednici şi serioşi din Prahova de Sus. Acolo unde dealurile molcome, dar năzdrăvane, se aleargă unele pe altele, înspre Munţii Siriului. Cu doar un an în urmă, pe când Domnul Profesor avea 90 de ani, fusese sărbătorit în satul de baştină în cel mai inedit mod.
E vorba – asta, ca să nu apară vreun echivoc pe str. Gen. Berthelot – de Dascăli! Domnul Octavian I. Andreescu a fost unul dintre aceşti Dascăli unici ai patrimoniului românesc de înţelepciune şi chibzuinţă. Un fel de Domn al Şcolii. De limba şi cea mai de română literatură. Un bărbat de esenţă tare, înalt, frumos, un chip cu trăsături ieşite parcă din tiparul unei efigii romane, cu o coamă leonină înspicată şi cu buzele mereu arcuite în jos (parcă amintindu-ne că e musai să avem sapienţa de a ne îndoi de tot şi de toate, însă cumsecade, că frumuseţea e al naibii de vremelnică, iar veşnicia trebuie privită cu o prudenţă prefirată până la nemulţumire!).
Vorbea aspru, puţin şi, paradoxal, afectuos. Era un profesor de viţă nobilă, veche, un dascăl cu şcoală normală la purtător, ştiutor de limbi clasice, iubitor de Eminescu şi Coşbuc până la pierdere, un flăcău destoinic şi ager al satului Târleşti, ridicat şi pornit către carte dintr-o gospodărie de ţărani vrednici şi serioşi din Prahova de Sus. Acolo unde dealurile molcome, dar năzdrăvane, se aleargă unele pe altele, înspre Munţii Siriului. Cu doar un an în urmă, pe când Domnul Profesor avea 90 de ani, fusese sărbătorit în satul de baştină în cel mai inedit mod.
Reputatul
regizor Florin Andreescu, fiul său, a avut ideea de a realiza un
film avându-l ca personaj principal pe el. Pe tatăl său. Şi
intitulat, destul de gingaş-poetic, „Rădăcinile sufletului”.
Dascălul se întoarce acasă, la „ră- dăcinile sufletului”
său. Numai că e o „acasă” dezolantă, pustie, de o frumuseţe
ruinantă. E parcă o altă lume. Într-o sâmbătă, sunt chemaţi
cu mic cu mare, toţi locuitorii, la Căminul Cultural (sau, mă rog,
la ce a mai ră- mas din el!). Ca să ce, oameni buni? Ca să vadă
tot satul minunea. Se dă filmul „Rădăcinile sufletului”. Cu
Domnul cel mare de la Ploieşti… Şi e şi el aici Acum câteva
zile, Profesorul Octavian I. Andreescu n-a mai fost. A ieşit din
clasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu