Orice apropiere de Palatul Universul din București stârnește în mine nostalgii puternice. Aici mergeam la AAF, adica Asociația Artiștilor Fotografi din România. S-a întâmplat până în anul 1994, când a fost alungată și, practic, s-a încheiat și activitatea ei. Ceea ce s-a întâmplat cu asociația ulterior nu are nicio legătură cu ceea ce a fost în Palatul Universul. Adică, fuse și se duse!
De data asta am intrat în corpul de clădiri dedicate tipografiei unde astăzi funcționează un hub cultural.
La Salonul de Proiecte s-a vernisat o nouă expoziție de fotografie rezultată din bogata colecție de fotografii adunate de Mihai Oroveanu. Suntem în anii '70-'80, priviți din perspectiva reclamei turistice, de modă ori comerț. Pentru mine nu e nimic nou, dar o revedere după 4 decenii a fotografiilor este interesantă. Fotografiile sunt realizate după ideologia acelor timpuri, congruente cu sărăcia extremă pe care am trăit-o în deceniul opt și aprig verificate de ochiul vigilent al activistului de partid. Din aceste fotografii se selectau acele cadre care întruneau toate condițiile pentru a fi publicate sau aduse în fața poporului. Pentru a decodifica aceste imagini trebuie o oarecare inițiere în istoria recentă și a modului în care funcționa aparatul de partid. Altfel cădem într-o capcană și orice ignorant poate exclama nonșalat: din ce gunoaie ați adus aceste fotografii?.
O proiecție de diapozitive realizată cu două proiectoare Kodak Carousel este, bănuiesc, ceva atrăgător și incitant pentru cineva de la foto-video crescut în epoca digitală. Culorile degradate, fade și lipsite de consistență ale imaginilor nu sunt date de vreun profil instagram, ci doar de perisabilitatea peliculei și neputința materialelor argentice produse în țările socialiste. Apropo, dacă mai aveți nevoie de un Kodak Carousel puteți găsi la mine încă unul nepornit de 30 de ani. Și cu obiectiv zoom!
Stăteam în fața acestor imagini și mă gândeam ce ar trebui prezentat pentru a înțelege cât mai bine viața din România anilor '70-'80. Ceva vedem în această expoziție, altceva vedem în fotografiile, să zicem, ale lui Dan Dinescu sau Andrei Pandele, altceva, cu voia dumneavoastră, în volumele mele Flashback sau în imaginile miilor de fotografi profesioniști sau amatori care au înregistrat pe peliculă în acea perioadă.
Un singur lucru este clar: cu cât vor fi scoase la lumină cât mai multe fotografii realizate mai mult sau mai puțin după gusturile trăitorilor de astăzi, cu cât se vor organiza mai multe expoziții și se vor tipări volume ilustrate, cu atât fotografia document al clipei efemere va depăși, poate, stigmatul de poză făcută de un pozar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu