Există o secvență memorabilă prin filme, de regulă în climax: eroul acțiunii ține în brațe un personaj drag și, în gros plan, vedem ultima suflare, după care urmează liniștea eternă, iar coloana sonoră emite vibrațiile muzicii compozitorului care reușește să umezească ochii spectatorilor și să-i transpună în alte sfere.
În viața reală e cam la fel.
Miercurea trecută mă sună Ion din Timișoara. Era pe patul de spital, îi ascultam respirația rară, mai tușea din când în când și-mi vorbea coerent dar articula greoi. Știam că de vreo două luni se chinuia cu o suferință pe care nu reușea să o fenteze așa cum făcuse cu altele în ultimii zece ani. Dar era optimist și timp de vreo 40 de minute mi-a zis că într-o lună se va pune pe picioare și apoi va dori ca să-l duc la Omu. L-am mai dus de vreo două, trei ori la Omu în ultimii ani, la Crucea Eroilor, dar și la cabana Caraiman, unde am ascultat vibrațiile unui Stradivarius mânuit de un mare artist. L-am dus și la Târlești, loc de care s-a îndrăgostit iremediabil. Vorbeam la telefon cu Ion și realizam că e o convorbire care mă tulbură, dar nu puteam decât să-i promit că-l voi însoți prin munți atunci când va fi din nou activ. Au mai trecut patru zile și a trebuit să merg la Timișoara pentru a-mi lua rămas bun de la Ion. În viața reală, în filme te uiți doar la genericul de final care se termină cu un negru imens...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu