M-am tot gândit ce fotografie să postez și m-am hotărât să prezint o fotografie cu bunicul meu matern, Constantin. Este înconjurat de copilași pentru că a fost învățător, iar evenimentele de acum o sută de ani l-au marcat.
S-a născut în 1897 într-o familie românească din Bucovina multiculturală, dar țara nu era România. Când a împlinit 18 ani a fost trimis pe frontul primului război mondial și s-a ales cu 7 ani de lagăr petrecuți în Italia. Când a fost eliberat s-a întors în Bucovina lui dragă, de această dată parte a României, a întâlnit-o pe Marta și a întemeiat o familie de învățători. Au apărut și două fete...
Dar viața tihnită a fost întreruptă de declanșarea celui de-al doilea război mondial. În vara lui 1940 familia se refugiază în sudul României așa cum au făcut-o sute de mii de bucovineni. Se întoarce acasă anul următor, dar în 1944 se primește un nou ordin de evacuare. În câteva ore pune cele mai bune lucruri în două valize, își ia soția și cele două copile și pornesc în pribegie. Veneau peste ei rușii! Nu s-a mai întors niciodată la casa lui din Bucovina, iar acel teritoriu devenea parte din imperiul roșu..
S-a stabilit la București și și-a continuat misunea de dascal în anii plini de greutăți de după război. La vârsta de 70 de ani și-a cumpărat în rate un apartament într-un bloc comunist de la periferia orașului și un loc de veci. La mijlocul anilor '80 s-a stins din viață cu gândul tot la Bucovina!
Doar eu mai merg astăzi la mormântul său pentru a aprinde o lumânare, iar locul de veci a rămas doar pe hârtie pentru că realitatea românească nu-ți mai lasă rămășițele în pământul patriei decât un timp limitat.
Nu știu ce ar zice astăzi bunicul când sărbătorim Centenarul, dar știu că istoria nu este niciodată ceea ce ne dorim noi!
Frumos
RăspundețiȘtergere