Mergi la film?

Sambata am fost la film cu Andrei Konchalovsky. La fel cum faceam in urma cu trei decenii. Dupa atata timp ai alta perceptie asupra filmelelor sale, dar placerea nebuna de a-i vedea filmele a ramas. Dintr-o astfel de intalnire n-ai cum sa pleci decat incarcat cu multa energie. Pozitiva!

De la Mihalkov la NAB si inapoi

Altadata s-ar fi rupt usile cinematografului la un film de Mihalkov. In aceasta seara au mai fost locuri libere in sala cu toate ca s-au dat si invitatii, iar biletele de la casa nu erau scumpe. "Burnt by the Sun 2" a fost prezentat in afara competitiei la Festivalul International de Film "Bucuresti". Nici nu stiu cand au trecut cele 150 de minute de proiectie. Ma ridic de pe scaun si...nu, nu aprind o tigara pentru ca n-am fumat niciodata, dar verific mailurile pe telefon. Imi face cu ochiul mesajul "Sunt la Canon", trimis de Radu Polizu. Este la Las Vegas la NAB. Are o misiune speciala de la mine, sa testeze Canonul XF 100 si 105. Iar el vrea sa vada diferenta intre aceste modele si cele din seria 300. Dau copy si paste mesajului sau:

"Diferenta intre camere este doar HdSdi connector. Diferenta fata de seria 300 este insignifianta, ceva de genul 3% si o vezi doar pe osciloscop, dar este corectabila in post-productie dacă vrei sa compari footage-ul. Mi-au zis ca D60 este mai bun ca 7D, ca are tehnologie mai noua.

Nu vor sa zica nimic de noul 5d."

Ii scriu si eu imediat:

"Bravo, eu tocmai ies de la cinema, ultimul Mihalkov. Cu buget ca la voi, dar cum americanii nu pot face niciodata."

Inca nu mi-a raspuns Radu, dar stiu ce-o sa-mi scrie: "Chiar daca am pasaportul american in buzunar, sufletul meu e tot in Romania. La intoarcere in NY am sa caut filmul."

Asta e, kakaia tiehnika!

Filmat de Radu Polizu FlyingMonk.com cu iphone4

Culoarea cazuta din cer

Pe la mijlocul lunii februarie am trimis un chestionar mai multor cunoscuti. O fotografie cu un alai de nunta am procesat-o in doua moduri. Una calda, cealalta rece. Trebuie sa recunosc ca prim planul este acelasi in ambele imagini. A fost singurul truc la care am apelat si-l marturisesc acum. Lumina era de crepuscul tocmai buna de o expunere la limita cu un obiectiv de 1,4. O lumina de la un stalp avea sa ma ajute pentru realizarea unei fotografii nemiscate.

Rezultatul testului mi s-a parut interesant. Am avut si cateva persoane care mi-au spus ca nu se pot decide pentru ca fiecare varianta este buna pentru un anume scop. Un alt personaj mi-a spus clar ca imaginea in alb-negru i-ar spune mai mult. Si am avut si un personaj bizar care n-a putut decide intre nasa si femeia din spatele ei.

Dl. Florin Toma a trimis si un scurt eseu caci doar e scriitor si antrenamentul zilnic este cheia succesului. Ii multumesc si cu mare drag vi-l transmit si voua.

De regula, fotografii si oamenii de imagine au ales varianta calda, dar am avut si opinii de genul "imi place varianta gresita, cea albastra, pentru ca spune mai mult". Doctorii, scriitorii, contabilii si oamenii muncii de la orase si sate s-au indreptat spre varianta rece.

Unii au fost inversunati, altii potoliti si dornici de a primi si o explicatie.

Rezultatul este 59%-41% in favoarea imaginii calde. Asta spune mult. Procentele nu-s foarte diferite. Conventia este mai puternica decat realitatea. Dar oare ce este real in aceste imagini?

Le multumesc pe aceasta cale celor ce au binevoit sa participe la acest test si va invit sa lecturati opinia domnului Florin Toma.

1600ISO, 1/50 sec., f/1,4, 35mm, Canon EOS-1DsMark III

CULOAREA CĂZUTĂ DIN CER

Se poate porni de la „fondul” întâmplării surprinse. Nici nu e interesant dacă oamenii aceia sunt veniţi în concediu din Spania ori din sec. XIX, ca să pună de-o nuntă ca-n poveşti. Dar spectralul acela – o găselniţă ce schimbă întreaga perspectivă din care poate fi privită (văzută) fotografia – îmi aminteşte de o nuvela fantastică a unui american nezdravăn la cap (autor de horror, sf şi alte bizarerii), pe numele său H.P. Lovecraft (1890-1937). Un text formidabil, care se numea „Culoarea căzută din cer”...

Dar, sigur că, din dorinţa de a pune ochiul în răspăr şi fantezia în ebuliţie, nimic nu ne poate opri să ne oprim cu câteva gânduri şi asupra „fondului” întâmplării.

Privind prima variantă a fotografiei, constatăm că suntem faţă în faţă cu un eveniment foarte trist. O nuntă tragificată. Nu se ştie exact din ce cauză. Poate noroiul de pe jos, vremea (iarnă căzută-n genunchi, zloată, mizerie, nesiguranţa pasului...deşi, a se observa cizmele lor, ce bine sunt lustruite!), momentul zilei (crepuscul...dar s-ar putea, după cum vine o lumină pe stânga, să fie vorba chiar de chindie şi ei, grupul de nuntaşi, să meargă exact înspre soare-apune, ceea ce îmi pare o aroganţă semantică frumoasă, respectabilă!), chipurile protagoniştilor (care am putea spune că se divertesc cu cât se află într-un plan mai obscur, după rândul de lăutari de la mijlocul corpului, mai departe, acolo, în fund, unde imaginea se flouidifică, nimic nu ne poate împiedica să bănuim o mare veselie chiuită!). Remarcăm apoi faptul că celor din rândurile din faţă le lipseşte auxiliarul cel mai uzitat în aceste cazuri de ceremonie: sticla cu băutură. Ceea ce induce, din nou, o anumită amărăciune melancolică pe chipul „actanţilor”. Însoţită şi de un fel de angoasă hoinară, cum că, în lipsa lichidului esenţial de înveselire, în absenţa spiritului adjuvant al ritualului, gestul lor trece dintr-un profan necesarmente expansiv într-un sacru chinuit (am putea spune chiar masacru...deci, între masacru şi profan!!). Un fel de smerenie inutilă se fixează pe faţa lor, precum o paloare, înnegurată, fără căpătâi, ca o cadavericitate spectrală, făcându-i să pară, cumva, din cu totul alt film (în orice caz, nu din „Nunta” de Andrzej Wajda!). După aceea, bărbaţii din mijlocul primelor două rânduri (ginerele şi, probabil, tatăl sau naşul?!) – cei doi sunt emblematici pentru îngrijorarea ce macină sufletul general al acestei nunţi. E în privirea lor (atenţie! ea este dreaptă, pe o direcţie paralelă cu pământul, spre deosebirea de cea a femeilor, care, fără nicio excepţie, privesc în jos!) o teamă amestecată cu grija, o nelinişte cufundată în frică, o alarmă greu camuflată a unei spaime indicibile. În opinia mea, aici, în privirea celor doi, trebuie că se află ascuns mesajul unei heteronomii (corpus de legităţi şi reguli care nu aparţin deloc subiectului, ci „vin” din afara lui) ce se cere decriptată. E, cum ar veni, o „culoare ce stă să cadă din cer” peste această petrecere mohorâtă.

Pentru ca, în a doua fotografie, ea chiar deja să fi căzut. Spectralul de tip „outre tombe”, vineţiul acela general, ce se aşază peste eveniment ca un linţoliu – şi care, în mod normal, ar fi trebuit să ne dea dacă nu de gândit, măcar de înspăimântat – paradoxal umanizează toată configuraţia aperceptivă a acţiunii. O face parcă măcar mai suportabilă, dacă nu mai veselă. O scoate din paradigma „heteronomiei”. „Culoarea căzută din cer” îi dă întregii poveşti un aer mai omenesc-pământean. Cum ar veni, pronia poate fi atinsă cu mâna. De unde şi mesajul, care este deificat (iar, în acest caz, fireşte, alcoolul este o „anexă” eretică!). Tocmai de aceea, poate că mi-a plăcut mai mult a doua ipostază a acestei nunţi. Încă o dovadă că, uneori, „spectralul” poate să joace bine.

Florin TOMA

Povestioare cu fotografi care au fost candva

Cu mult farmec, dl. Antony Penrose a vorbit despre mama sa, fotografa Lee Miller. Si cu un sound inconfundabil de british accent. Povestea o stiam pentru ca cu o zi inainte recitisem cartea amintita in postul anterior. Dar prezentarea a fost insotita de imagini care n-au facut decat sa sporeasca curiozitatea auditoriului. Ultima imagine mi-a placut foarte mult. In podul fermei cateva lazi cu filme si fotografii care n-au mai apucat sa fie arhivate de catre fotografa. Fiul sau impreuna cu fiica lui, respectiv nepoata fotografei, au luat la inventariat si fructificat toata aceasta bogatie ascunsa in cutii prafuite.

Pastrand proportiile de valoare am sa relatez doua povestioare cu talc. Un bun prieten de-al meu din provincie are doua metehne: merge pe munte si ii place fotografia. Mi-a povestit cum a intalnit cu vreo zece ani in urma un batranel ce fusese fotograf profesionist. In anii '30 facuse fotografii cu ocazia sapaturilor arheologice la un valoros vestigiu dacic. Documentase viata si intr-un targ de la poalele muntilor Retezat. Iar imagini din amintitul munte le realiza in toate anotimpurile. Ajuns la o varsta venerabila, batranelul ii arata prietenului meu dulapul din odaia unde locuia si unde se gasea o adevarata comoara iconografica. Prietenul i-a promis ca o sa-i faca un album. S-a straduit si a adunat ceva bani privati si de la autoritati, A apucat sa ia vreo suta de copii fotografice ca sa constituie un argument pentru obtinerea banilor. Intre timp batranelul s-a stins si odata cu el a disparut si comoara din dulap. Cu siguranta ca a luat drumul ghenei. Daca a fost salvata nu se stie, dar ar fi o veste extraordinara. Dupa tot parcursul anevoios cartea a vazut lumina tiparului si cei de la cultura, probabil, si-au adresat felicitari. Prietenul meu a contactat-o pe fiica batranului care de multa vreme locuieste in tara vecina si prietena de la vest. I-a adresat condoleante si cuvinte de apreciere fata de munca tatalui ei inmanandu-i cateva albume. Prima reactie a fiicei a fost sa intrebe de drepturi de autor. Probabil ca in acel moment discutia a ajuns intr-un moment imprevizibil si ceea ce a urmat nu mai constituie interes pentru narator.

Si eu am trait o experienta similara. Acum vreo trei ani am umplut masina cu prieteni si ne-am dus la Ploiesti unde alti prieteni organizasera o expozitie si o seara omagiala pentru cel ce a fost David Friedmann. La intoarcere mi-am exprimat parerea de rau ca nu cunosc adresa de email a fiului sau care profeseaza de multi ani arhitectura prin Montreal. Un prieten cu bune conexiuni in viata canadiana mi-a spus c-o rezolvam. Dupa doua saptamani primeam adresa de email si chiar un mesaj de la amintitul arhitect. I-am scris c-am fost prieten bun cu tatal sau si ca nu vreau absolut nimic doar sa-i transmit niste materiale legate de activitatea fotografica a parintelui sau. In veci n-am mai primit raspuns. Si ca o ironie a sortii nimeni dintrei prietenii amintitului fotograf nu stie data de nastere a celui ce ne-a fost atat de drag.

Un bun cadou de 1 martie

Gratie unei invitatii venite pe FB de la Radu Sigheti am aflat de conferinta pe care o sustine dl. Antony Penrose la data de 1 martie. O sa vorbeasca si despre mama sa, Lee Miller. Poate ca cele mai emotionante pagini scrise despre fotografa, fotomodelul si muza artistilor anilor '20-'30 le regasim in cartea "Patru femei, patru povesti" de Aurora Liiceanu, editura Polirom, 2010.

O duminica cu mult soare hipstamatic

A fost o duminica cu mult soare. M-am plimbat. Asa am aflat ca nu-s singurul care umbla prin cimitire. Am fost si prin centrul vechi unde am intalnit colegi fotografi. Inca n-au aparut muzele ademenitoare. Probabil ca am fost prea devreme. Cladirile se renoveaza, strazile se desfunda. Puburile s-au inmultit. La fel ca gunoaiele. Un cameraman tv incerca o regie cu porumbei si copii. Reportera era inghetata cu mana pe microfon. N-o sa-i bage nimeni in seama pentru stradania lor. Fotografii stateau la sueta. Omul cu flasneta n-a aparut. Inseamna ca n-a trecut inca iarna. De la Cornel Lazia mi se trage stilul hipstamatic. Mai stie cineva ce inseamna Polaroidtransfer?

Nu mereu ploaia vine de la Cluj

Am avut mereu prieteni fotografi in Cluj. Cu trei decenii in urma ma imprieteneam cu Peter Mercea, Didu Guran, Mircea Albu, Dorolti... Si in ziua de azi mai suntem buni prieteni si cateodata mai facem escapade fotografice prin diverse coclauri. Sa ma ierte cei ce nu se vor regasi in enumerarea mea, dar trecerea timpului mai provoaca si amnezie.

Cu ceva timp in urma am intalnit pe Scarita Belioara doi fotografi din Cluj. Am schimbat cateva cuvinte si ne-am dat seama ca avem foarte multe lucruri in comun. Si foarte multe locatii de pe glob vizitate. Chiar daca ne despart 500 de km tinem legatura gratie internetului. Orice noua escapada este astfel comunicata. Anul trecut am avut prea multe angajamente si evenimente nepravazute si n-am putut sa particip la expeditia in Peru organizata de Scami si Serban. Poate data viitoare. Nici la Cluj n-am drum in aceste zile pentru a le vedea expozitia. Dar sunt sigur ca intr-o zi o voi vedea in Bucuresti. Pe net am admirat o multime de imagini realizate de ei si tare imi pare rau ca n-am putut sa fiu in gasca ce a hoinarit o luna de zile pe continentul sud american.

http://www.scamitravel.com

http://www.treklens.com/members/camis

Corespondenta de la FlyingMonk

Am primit o corespondenta de la FlyingMonk Radu Polizu. Ii multumesc pentru text si imaginile realizate cu iPhone 4 si dau copy si paste:

In expozitie sunt in principal fotografiile a 3 fotografi:

Robert Capa (Andre Friedman), Gerda Taro (poloneza, care atunci avea si ea alt nume. A murit in lupte la 25 de ani. Era prietena lui Capa, el filmand uneori si ea pozand) si David "Chim" Seymour.

Mai este inca un prieten de-al lor, parca il cheama Fred Stein.

Toti erau evrei emigranti din Ungaria, respectiv Polonia si Germania si luptau ca si Walter Roman pentru Republica in Spania.

Chestia asta cu razboiul din Spania este foarte romantica si a fost groaznic ca a castigat ca prin miracol Franco, desi Republica controla majoritatea Spaniei. Dar daca vezi pozele, toate sunt cu pumnul ridicat si secera si ciocanul, asa ca daca ai uitat iti aduci aminte ca noroc cu Franco ca altfel studiam comunism in fata la Louvre, cu siguranta.

Expozitia prezinta expunerile, rollfilmele si telegramele care le cereau tovarasilor sa-i ajute pe cei trei care faceau munca de propaganda caci doar le furnizau material fotografic. Ei au reprezentat media pentru acel razboi din partea Republicanilor, fiind corespondeti la reviste franceze de stanga.

Daca vrei detalii, ai aici link-ul: http://museum.icp.org/mexican_suitcase/story.html

Iti traduc o chestie acum:

"Cum au ajuns exact negativele in Mexico City nu se stie. In octombrie 1939, cand fortele germane se apropiau de Paris, Robert Capa a plecat cu vasul la New York pentru a evita capturarea de catre germani si internarea ca un simpatizant comunist. Capa a lasat toate negativele sale in atelierul sau din Paris, la 37 rue Froidevaux, sub supravegherea laborantului sau Imre "Csiki" Weiss (1911-2006). Intr-o scrisoare datata 05 iulie 1975, Weiss spune: "In 1939, cand germanii s-au apropiat de Paris, am pus toate negative lui Bob intr-un rucsac şi am plecat pe bicicleta la Bordeaux pentru a incerca sa le pun pe o nava pentru Mexic. Am intalnit un chilian in strada si i-am cerut sa ia pachetul meu cu film si sa-l duca el la consulat pentru pastrarea in siguranta. A fost de acord. Csiki, de asemenea, un emigrant evreu maghiar, nu a reusit sa iasa de pe teritoriul francez si a fost internat în Maroc pana în 1941, cand a fost lasat sa plece cu ajutorul fratilor Capa si a ajuns in Mexic la sfarsitul acelui an"

In expozitie sunt fotografii A4, dar si printuri cu expuneri, multe thumbnails pe o pagina, contacte cum le ziceti voi. Pozele sunt de razboi sau imagini din orase. Este foarte mult scris si este interesant ca au urmarit toate bataliile si au documentat imens. Multe imagini au fost foarte folosite de propaganda. Unele sunt foarte bune si puternice. Cele despre lupte pe mine nu ma incanta deloc.

Lumea vine ca de asta au si extins-o. Trebuia sa fie pana la 5 ianuarie 2011 si au prelungit-o pana in mai. Dar nu este coada ca la IFP, nu este MOMA sau MET. Este mai mult pentru cunoscatori. Dar sunt si turisti.

Impresia personala ti-am spus-o: iti aduci aminte cu groaza ca daca romantica Republica ar fi castigat cantau si ei la fel ca noi, si atunci nu mai era Europa de Vest, ci poate una de Centru cu mare noroc..... Sunt cateva filme de atmosfera, unul cu soldati americani care au voluntarizat pentru frontul republican si care are footage realizat de Capa.

Cu prietenie,

Radu FlyingMonk Polizu

Si pentru ca tot suntem in lumea muzeala dau si eu o stire care, cu siguranta, nu va fi publicata pe site-urile romanesti de fotografie. Lucrarile romanesti de fotografie realizate in perioada comunista ajung sa fie apreciate prin lumea buna a artei:

http://www.romanialibera.ro/arte/oameni/ion-grigorescu-expune-la-tate-modern-215922.html

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-03-17/ion-grigorescu-modelul-nostru-traditional-nu-este-biserica-turistica.html

http://www.cronicaromana.ro/index.php?art=113302

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Grigorescu